Voi existati in imaginatia mea, dar imaginatia mea e atat de puternica incat deveniti palpabili. Eu va dau glas, personalitate, defecte; imi arunc zambetul peste voi, v-ating usor cat sa-mi simtiti eternele amprente, respir peste voi, las sa curga un dram de sange caramelizat si astfel, voi, prindeti viata.
Eu nu sunt aici. Sunt la mine in camera. De-abia ce-am terminat de strans bucatile etichetate de panza, canepa si polyester; le-am pus migalos la locul lor, frumos impaturite, asezate parca in vitrina unui magazin melancolic. Da, pentru ca fiecare carpa are povestea ei. Intinzaturi si pete, amintiri tatuate.
Pe jos am aspirat meticulos strangand cate ceva de care vreau sa fac uz. Totusi, pe masuta mea mica, din lemn, tapata cu lemn fals, stau inca firimituri din sandwichul de ieri. Alte firimituri ca bricheta movalie, ceasul pe care nu-l port niciodata pentru ca nu merge in sensul vrut de mine si cateva fire rupte sunt intens luminate de razele ce si-au facut loc prin draperiile labirintice.
Acopar indata simetria frageda a unor vrabiute si las armonia sa se-nvarta, invartindu-ma si eu inert spre pat. Impaturesc patura pufoasa pentru ca acum e cald si raman doar cu cearceaful racoros sub care ma cufund electrizat.
Inchid ochii si voi sunteti aici cu mine. Stau in sufrageria asta cu pereti palizi si biblioteca veche, plina, nu de carti ci de diverse alte materii prime alambicate pentru a forma orice numai carti nu. Stam toti in jurul mesei de lemn masiv de scump, acum camuflata sub un voal alb numai bun de patat cu vinul usor decolorat si mai putin usor de ieftin sau de scrumul indolent impins de suflul unor buze rujate si ridate. Fetita din stanga mea, cu parul ei a la Sinead O’Connor, este inca innamolita in aceasta anonima uber masina de scris pe care, evident, o tine in poala.
Fiecare-si vede de treaba, tu privesti usor amuzat, dar implacabil la ceea ce-ti spun. Scrijelesc o foaie, iar spre fereastra, acum deschisa datorita perde...cortinei de fum, voi doi va jucati cu hartii ca niste copii, neluand in seama copacii care plang dupa copiii lor.
Imi soptesti perfid: „nu are cum”.
Fetita’si da seama si incearca sa mascheze citind in continuare, moment in care eu iti pasez foaia. O iei lent si scotand bufonic limba, o citesti. Gura ti se micsoreaza, ochii se cufunda, iar ridurile ti se pierd. Sinead isi intinde degetele tarantulice si c-o expresie formolizata citeste: „nu are cum”.