marți, octombrie 26, 2010

Pe papirus ca-n fata oglinzii – norton,
Am antivirus si-analizez totul.
Caut solutii de zici c-am spart laboratorul,
Totu-i instinctiv, am ars maculatorul.
Arenda din calendar ma panica radical,
D’am invatat a nu ma lamenta si-a fi calm.
Imi reamintesc des sa nu omit sa ma destind
Intr-o scrisoare pe care promit sa o deschid
Lang’un soare din mare si-un vas in pas de vals
C’un vant plapand si-n casca nas si rans.
Sau poate ma las acas’ cu cars:
Tintind sosea cetoasa,
Atacand noaptea geroasa.
Pe-oriunde trec, eu vreau camin,
Mananc si plec, beau si vin.
Ramasitele de litere rostogolindu-se-n varteje
Ma duc cu gandul la boli induse in pantece,
Capitalism intr-un bolid rusesc in vant rece.
E larma ce farma karma si par mai zdruncinat,
Copilotu’ mi-a cedat, sunt copil - totu-i agitat,
Omul sistematizat intr-un sistem mat, vizat.
Simt adierea radierii, cu radiera
Rad era ce era ieri pe terra.
Si raman cu asta: *

mijlocul strazii, linia continua

E tanar si sprinten,
In vana si prinde repede,
Ager cu fetele;
Dar garsoniera asta-i prea mica;
Ta-su’i drept si-i predica,
Vede pericole ridicole.
Stie c-orice parfum fin e ilegal
Si ca sa-l simti din plin tre’ sa fi calm,
Pe interval, tre sa te zbati
Si sa te bati cu frati armati.
Visele sunt doar sperante, nu mai e copil
Acuma pietrele sunt gloante si viata e film.
Le face pe toate, bani scoate
Din tot ce se poate,
Dar lumea cu care se-nhaita
Se poarta camuflata cu piesa incarcata.
Maica-sa-i tipa problemele,
In timp ce ala mic isi face temele,
Aude tipetele prin pereti
Si-si aminteste de povete cu doi feti
Cu stea in frunte
Si mosu care nea infrunta.
Aude pasi in curte,
Du-te du-te si deschide poarta
Crezand c-a venit tata.
Nici n-a calcat bine in prag
C-un glont in cap l-a spulberat;
Au intrat instant, raid in blind ,
Nu le-a pasat, au tras si l-au lasat lat.

duminică, octombrie 24, 2010

Cele mai importante lucuri sunt lucrurile cel mai greu de rostit. Sunt lucrurile de care ti-e rusine caci cuvintele le diminueaza – cuvintele reduc lucrurile, care pareau lipsite de limite cand erau in mintea ta, la dimensiuni reale, cand sunt dezvaluite. Dar nu e vorba numai de asta, nu? Cele mai importante lucruri se afla prea aproape de locul secret in care este ascunsa inima ta, asemenea reperelor catre o comoara, pe care dusmanii tai s-ar da in vant sa ti-o fure. Si este posibil sa faci dezvaluiri care sa te coste scump numai determinandu-i pe oameni sa se uite la tine piezis, neintelegand nici pe departe ce-ai spus sau de ce ai crezut ca era atat de important, incat aproape c-ai strigat cand vorbeai. Acesta este lucrul cel mai rau, cred. Cand secretul ramane zavorat in tine, nu din lipsa celui care sa-l rosteasca, ci din lipsa unei urechi care sa inteleaga.

Dadeam din cap unii la altii si ne spuneam buna. Asta era tot. Se intampla. Prietenii intra si ies din viata ta ca piccolii intr-un restaurant, n-ai observat niciodata asta? Dar cand ma gandesc la visul acela, cadavrele de sub apa care ma trageau implacabil de picioare, mi se pare drept sa fie asa. Unii oameni se ineaca, asta e. Nu e cinstit, dar se intampla., unii oameni se ineaca.

Stephen King

duminică, octombrie 17, 2010

joi, octombrie 14, 2010

bigbluebubblegum

Fericirea-i un strop de ploaie ce te loveste cand cobori din autobuz, uitasem sa zic ca fericirea e o blondina care ti-a zambit inainte sa cobori. E soarele care vine dupa ploaie, e mircea care alearga si tipa de nebun, chiar daca cei din jur il stiu si cred c-a luat ceva, dar el n-a luat nimic, are doar pofta, pofta pentru simplu, detalii?

Nuu, azi pic-un strop mic,
Nu privesc microscopic,
Sunt miop; si miopia e un dar,
Totul e frumos si ce nu vad clar
Imi imaginez, iar gandul meu e pur,
Deci vasele’s curate,
Masele’ndrumate,
Velele-aruncate-n vant,
Vom vedea vraja-n vis.
S-amator, scamator si-artist;
Gata, jar stins!
Tie-ti plac pozele cu buzele roze,
Mie dozele cu rozele-n proza,
Contese, regine cu mesele pline.
Sa conteze japonezele fine?
Te fac sa-mi mananci din Palma c’Atlanticu’
Lasa larma ca nu suntem Bundy cu
Peg, deci nu latra ca te leg...
Da’ te legan pe reggae
Si stiu c-am un lego de ego,
Da’ tu-mi esti pereche.
As vrea sa-ti iau toate neajunsurile
Sa le preschimb in clipe de zambet,
Sa-ti pot da toate raspunsurile
Si muzica din oricare zumzet.
Viat’asta-i plina ca un cos la Carrefour;
Eu n-am nevoie de vin, ma-mbat cu parfuuum.
Ai dorinte pe care nimeni nu le poate urni?
Eu aplic raze de soare, inlatur temeri si frig.
Lasa-l pe Mircea sa te-asculte,
Ia loc pe canapea si spune ce-ai pe suflet.

miercuri, octombrie 06, 2010

spit all

E o zi in care blestemat e cel ce trebuie s-o petreaca afara, iar eu am drum spre locul unde nimeni nu ar vrea sa mearga. E o cladire veche, mare; mare de tot. Nu stiu exact un’ sa ma-ndrept, dar ma ghidez dupa mirosul inspaimantator, sterilizant.
Cat astept, disting un capsor blondin cu maini fine stand plapand pe scaunele reci. Ridica incet doi ochi rotunzi, maronii, inlacrimati. Tristetea’i e atat de frumoasa; ea ce-o avea?
Desigur...nu aici trebuia sa fiu. Ma pierd iar printre batrani ce-si duc precum atlas sursa mentinerii contactului cu realitatea, dar ajung intr-un sfarsit; m-asez din nou.
In capatul holului miscarile ei inerte mi-atrag atentia. Incerc sa nu ma uit, dar nu ma pot abtine. E o tanti cu par visiniu aprins, geaca de trening in multe culori si pantaloni stramti. Se misca involuntar si incearca din rasputeri sa scrie un mesaj pe telefon. Are Parkinson; intr-un stadiu avansat: se misca de parca cineva ar tine-o-n camasa de forta. Nimereste din greseala in toaleta barbatilor; cine n-ar gresi, oglinda sparta si mirosul infect se regasesc in ambele camarute.
Scap usor, aici totul e pe dos, e negativ? Poti sa pleci. E pozitiv? ....
Ii vad, iar prin riduri si maini tremurande le citesc oful; in privirile lor isi dau duhul sperantele. Aici nu se uita nimeni ciudat la tine, toti au cate ceva. Se-arunca c-o usurinta dezolanta diagnostice sumbre pentru orice etate. Uite plebea stransa strict intr-un colt mizer! Un culoar cu damf de pisat, ce sa-i mai sperie? Si-asteapta calaul imbracat in alb, un alb galbui ca fetele lor... purgatoriu terestru c-o singura destinatie.

marți, octombrie 05, 2010

Hai sa-ti zic eu cum sta treaba de fapt; esti cu adevarat trist atunci cand, desi o faci de obicei, nu poti nici macar indeparta capacul pixului, mai ales scrie 2-3 vorbe. E, imagineaza-ti cum ma simt eu acum. Fiecare litera asternuta vine dintr-o imensa fortare. Nu, nu imi vine sa fac asta insa sper sa-mi intre in reflex, nu vreau sa ma opresc, dar am un gol in stomac si uite ca-ti scriu foarte simplu, as zice chiar pueril. Zici ca scrii negativ si-ti pui pe foaie sentimentele, crede-ma, nu te simti cu adevarat rau fin’ca altfel n-ai putea s-o faci.
Cand esti cu adevarat gol si nimic nu te satisface, incerci sa te gandesti robotic la toate lucrurile care te fac fericit si sa-ti impui starea pe care ele ti-o dau. Nu merge. Nu merge cu muzica, nu merge cu oamenii, nimic nu-ti iese bine. Ti-e foame dar nu poti sa mananci. Te simti singur, dar nu vrei sa suni pe nimeni. Ai emotii si nu stii de ce. Nu merge nici cu scrisul. Incerci insa progresiv sa-ti revii si parca ai momente cand iti iese si totusi nu.
A venit cu adevarat frigul, e frustrant gandul ca tre’ sa-mi pun o gramada de haine pe mine dimineata, ca in mijlocul zilei sa le dau jos, iar seara cand ma intorc sa le caut din nou. Ce bine e vara, tzac pac un short, un tricou si gata. Vara e un anotimp retardat din punctul asta de vedere. Silly colours, easy clothing pe cand iarna e un geniu. Pune-ti bluza de corp, 2 perechi de ciorapi, aia scurti primii apoi aia lungi, sau invers? Cum e? Pune-ti izmene ca, deh! E frig afara. Cauta caciuli, glugi, blugi grosi, de-abia te misti, fular manusi pfff ma oboseste doar gandul. Nici nu te mai gandesti sa te asortezi, cui ii mai pasa ce culori ai pe tine cand afara e doar alb si gri.
Asa e si mintea, ca anotimpurile. Trebuie sa accept ca nu pot fi 25 de grade in februarie, dar ca vor veni sigur, e doar o problema de timp.
Nu nu ma simt singur, ma simt singuratic. Am prea putini si prea multi din ei fac acelasi lucru pe care eu nu vreau sa-l repet. Nu asa des, nu cu aceeasi usurinta si instinctiva obisnuinta. Am sa-ncerc sa-i evit pe cat posibil. Vreau sa cunosc oameni noi. Imi este greu, dar trebuie s-o fac.
Am oprit si muzica, era un pian dragut, dar care ma deranja. Acum e liniste. Silent storm in my mind. Incerc sa-mi dau seama de motivul principal si cred ca nu exista unul. Sunt multe mici care adunate imi dau starea asta.
Iar am cheltuit aiurea o gramada de bani si am incertitudini in privinta a ce au vazut ceilalti. Au vazut exact ce-a fost si incearca sa mascheze pentru ca nu inteleg si au incredere? Le e frica oare de-o confruntare si spera ca va trece de la sine sau ca nu se va mai repeta?
Mi-e teama ca mai devreme sau mai tarziu va trebui sa le fac fata ca un chirurg plastician. Mi-e teama ca desi au trecut 2 zile eu inca nu ma simt bine. Stiu ca va trece, dar nu stiu ce sa fac sa grabesc procesul deoarece nu-mi vine sa fac nimic. Imi vine sa stau, atat. Doar sa stau. Si nici sa stau nu e bine. Ce sa fac?
Oare sunt mai slab decat credeam si aveam nevoie de socul asta sa ma schimb? Acum incep sa ma simt un pic mai bine, dar uite ca-mi trece repede. Mi-am promis de atatea ori lucrul asta. Si bineinteles ca voi fi pus in curand din nou in fata faptului. Voi da iar vina pe situatie ”e un rau minor si altceva nu e”. Daca nici dupa asta nu se petrece o schimbare, imi promit ca voi face ce-am facut acum 2 ani.
Am scris fix o pagina de baliverne. Cu ce sa incep. Am alta problema. Nu scriu 100% cum vreau pentru ca mi-e teama ca cineva nepotrivit va citi. Cred ca n-ar trebui sa mai public nimic. Si tot ce scriu sa scriu pentru mine. Doar pentru mine. Daca e sa arat, arat doar celor potriviti.
Ma gandesc la lume, la toti pe care-i stiu si i-am neglijat, as vrea sa reiau legatura, dar in acelasi timp nu vreau. Pff. Stiu eu de ce am nevoie cu adevarat, dar uite ca nici acum, aici nu pot exprima asta. Am retineri de care trebuie sa scap.
Rutina, bani putini, frig, rusine, dezamagire, abordari gresite, acum vad tot raul si uite ca ti-l descriu asa pe fata, fara cuvinte alese.
Nu pot sa fiu ludic acum si incerc sa-mi dau seama de ce. Nu ma pot concentra prea mult pe un gand. De fapt nici nu incerc. Nu, nu pot macar sa incerc.
Asta chiar trebuie sa fie un punct in viata mea in care promisiunile trebuie respectate. Am nevoie de aceeasi rabdare, am nevoie sa fiu eu, cu increderea mea si totul va fi bine.
Mi-au disparut gandurile superioare. Am coborat sub nivelul cu care ma obisnuisem. Te mulezi dupa oameni. Am vrut prea mult si-am cazut de prea sus. Acum sunt in picioare, dar inca simt durerea. Depinde de mine daca urc inapoi agatandu-ma de pereti sau levitand.
Mi-am indepartat atat de multi prieteni. Nu, nu exista scuze, nu exista „daca”, trecutu-i bye bye si tot ce pot face e sa invat din ce-a fost si sa nu repet.
Nu stiu daca asta fac oamenii in general, dar consider ca cea mai mare problema a mea e ca rup legaturi mai repede ca Tzatza Leana-n piata
Azi e gri si trebuie sa caut culorile din oameni, dar cum o pot face cand ei trec pe langa mine atat de repede?