E o zi in care blestemat e cel ce trebuie s-o petreaca afara, iar eu am drum spre locul unde nimeni nu ar vrea sa mearga. E o cladire veche, mare; mare de tot. Nu stiu exact un’ sa ma-ndrept, dar ma ghidez dupa mirosul inspaimantator, sterilizant.
Cat astept, disting un capsor blondin cu maini fine stand plapand pe scaunele reci. Ridica incet doi ochi rotunzi, maronii, inlacrimati. Tristetea’i e atat de frumoasa; ea ce-o avea?
Desigur...nu aici trebuia sa fiu. Ma pierd iar printre batrani ce-si duc precum atlas sursa mentinerii contactului cu realitatea, dar ajung intr-un sfarsit; m-asez din nou.
In capatul holului miscarile ei inerte mi-atrag atentia. Incerc sa nu ma uit, dar nu ma pot abtine. E o tanti cu par visiniu aprins, geaca de trening in multe culori si pantaloni stramti. Se misca involuntar si incearca din rasputeri sa scrie un mesaj pe telefon. Are Parkinson; intr-un stadiu avansat: se misca de parca cineva ar tine-o-n camasa de forta. Nimereste din greseala in toaleta barbatilor; cine n-ar gresi, oglinda sparta si mirosul infect se regasesc in ambele camarute.
Scap usor, aici totul e pe dos, e negativ? Poti sa pleci. E pozitiv? ....
Ii vad, iar prin riduri si maini tremurande le citesc oful; in privirile lor isi dau duhul sperantele. Aici nu se uita nimeni ciudat la tine, toti au cate ceva. Se-arunca c-o usurinta dezolanta diagnostice sumbre pentru orice etate. Uite plebea stransa strict intr-un colt mizer! Un culoar cu damf de pisat, ce sa-i mai sperie? Si-asteapta calaul imbracat in alb, un alb galbui ca fetele lor... purgatoriu terestru c-o singura destinatie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu